În multe domenii de activitate, România a fost pionier la nivel european sau chiar mondial.
Așa se face că și în domeniul electricității, țara noastră a fost un “deschizător de drumuri”.
Iată câteva dintre punctele de reper din istoria electricității în România:
Pe 11 iulie 1868, la Iași, a avut loc prima reprezentație, numită “SOARELE ELECTRICU”, aprinzându-se un “soare electric” în grădina casei logofătului Costache Sturza din Copou.
În marea majoritate a cărților românești în care s-a vorbit despre apariția electricității în România, aceasta pornește cu cel puțin 15 ani mai târziu, odată cu punerea în funcțiune a centralelor electrice. Este adevărat că această reprezentație nu era decât o alimentare cu energie electrică temporară, dar apariția “soarelului electric” reprezintă începutul.
Evenimentul s-a repetat peste aproape 5 ani, când în ziarul “Curierul de Iași”, ediția de vineri, 26 ianuarie 1873 se aducea la cunoștința celor care doreau să patineze faptul că în duminica ce urma, pe 28 ianuarie 1873, va avea loc o cursă pe “ghiaţă cu Iluminaţiune Brilantă şi anume unu soare electric…”.
Acestea au fost primele încercări de utilizare a curentului electric, însă evenimentele importante legate de electricitate aveau să se deruleze câțiva ani mai tarziu.
1882 este anul în care marele inventator Thomas Edison punea în funcțiune, la New York, prima centrală electrică din lume. Tot în același an, inginerul Henry Slade inaugura la București o centrală echipată cu generatoare electrice de curent continuu și cazane cu aburi. Aceasta a fost amplasată pe Calea Victoriei, pe locul actualei Biblioteci Centrale Universitare.
Curentul electric era transmis prin intermediul unei linii electrice aeriene (LEA), cu conductori de cupru și izolatori de porțelan, ce avea o lungime de 3 km și o tensiune de 2 kV. Rolul ei era acela de a asigura iluminatul Palatului Regal de pe Calea Victoriei, iluminatul exterior al Teatrului Național, a Grădinii Cișmigiu și a Palatului Cotroceni.
O altă centrală a fost pusă în funcțiune, în același an 1882, la Gara de Nord, pentru iluminarea incintei acesteia.
Dacă la Bucureşti s-a folosit mai întâi curentul continuu, la Timişoara a fost instalată, în anul 1884, prima centrală electrică de curent alternativ din România. Astfel la 12 noiembrie 1884 au fost aprinse 731 de lămpi electrice, fapt care a transformat orașul de pe Bega în primul oraș iluminat electric din Europa și al doilea din lume. În acea zi, lămpile incandescente cu filament din cărbune au iluminat un traseu stradal cu o lungime de 59 de km. Centrala Electrică de la Timişoara a pus bazele Sistemului Electroenergetic Național (S.E.N.) devenind astfel prima rețea de distribuție a energiei electrice de curent alternativ a României.
Tot în anul de grație 1884, Castelul Peleș din Sinaia a devenit primul castel electrificat din Europa. Aici au fost instalate două turbine, cu turația de 600 de rotații pe minut, care erau propulsate de apele Pelișorului, aduse printr-o conductă de fontă, lungă de circa 1 km, cu o cădere de 125 de m. Instalația alimenta 805 lămpi în castel și 60 de lămpi pentru dependințe și subsoluri. Zeci de alte lămpi iluminau curtea de onoare și drumul de acces la castel.
10 ani mai târziu, pe 9 decembrie 1894 au fost puse în circulație la București, primele tramvaie electrice din țară. Primul tramvai avea indicativul 14 și urma traseul Cotroceni – Piața Sfântul Gheorghe – Calea Moșilor – Obor. Acest lucru a poziționat România în topul primelor 10 țări din Europa care au introdus tracțiunea electrică în transportul public.
În 1887, la Craiova este iluminat electric Teatrul Național, iar în 1899 Iașul și în 1902 Ploieștiul, beneficiază de avantajele electrificării.
În 1913 s-a inaugurat pe ruta Arad-Ghioroc-Pâncota și Ghioroc-Radna, prima cale ferată electrificată de pe teritoriul actual al României. Aceasta era prima din sud-estul Europei și a opta din lume.
Încet, dar sigur, producerea şi folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul întregii ţări, astfel încât în anul 1930, în Bucureşti a fost pusă în funcţiune, în premieră, o reţea electrică de distribuţie pe stâlpi de beton armat.
După 1948, începe construcția unei întinse rețele de transport și distribuție a energiei electrice trecându-se de la tensiunea de 110 kV la cea de 220 kV și apoi la 400 kV, realizându-se ulterior interconectarea cu țările vecine.
Primii paşi pentru unificarea sistemului energetic românesc se fac încă din 1950, iar pe 24 ianuarie 1959, la fix 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, are loc şi „alipirea” la sistemul energetic național, a Moldovei.
După 1950 se pun în funcţiune centrale electrice de mare capacitate: termocentrala de la Doicești, termocentrala Ovidiu din județul Constanţa, hidrocentrala Moroeni, CET Fântânele, CET Borzești, hidrocentrala de la Bicaz, centrala hidroelectrică Corbeni, etc.
În perioada comunistă de după 1970 se construiesc marile hidrocentrale de la Porțile de Fier I, Porțile de Fier II, termocentrala Turceni, termocentrala Rovinari, etc. dar şi centrala nucleară de la Cernavodă.
De curând am intrat în era energiei regenerabile, a energiei “curate”, unde accentul se pune pe valorificarea forței vântului, a căldurii solare, a valurilor şi a mareelor.
